Bunicule, nu pot să uit!
Din malul Dunării.
Pe la marginea lumii.
O apucam
pe lângă satul
care ma născut,
crescut, unde viața mi-o petrec,
acum și cea care a trecut.
Apa era apă,
Satul era sat,
Viața era viața,
Pământul era muncit,
O obleagă era greu de găsit,
Omul sfințea locul.
Acum toate s-au schimbat.
Sat frumos şi renumit
În livezi, culturi, plantații,
Oameni harnici, gospodari
Moşteniri de la daci
Și chiar de la romani.
Cine trecea prin Hinova
rămânea cu visul
de poveste din-ntr-o carte,
Cu poiene şi lumea de basm,
Pe unde dimineața,
prin rouă rece, desculț,
printre lanurile de porumb,
plecam cu vitele, noi,
spre Groapa Neamțului,
Suhaia, Călici și de aci,
la baltă în Zăvoi.
Satul meu, un etern Paradis…
Cu fântâni si poveşti,
cu briza Dunării ce te mângâia și-n vis.
Cu părinti, bunici, vecini,
Cu colinde si lătratul de câini…
Azi, ca un bezmetic, singuratic şi orb,
Mă tot plimb prin prejurimile pustii…
Simt, dar singur, că satul și-ar dori să-nvie,
Din păcate, tac, fiindcă nu am cu cine.
Mă mulțumesc cu liniştea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăresc,
Obârșia, va rămâne oaza, leagănul
mult visat edenul dorului din noi.
Nu mai sunt oamenii de odinioară,
ce-ţi dădeau bineţe şi te omeneau.
Au pornit-o spre nicăieri,
luând tot oful dorului din noi, cu ei,
Nici mirosul pâinii coaptă în cuptor,
Nu mai e…
Privesc la jarul din vechea vatră,
Bunicule îmi este dor…
De zilele când, în Drăceni, via o prășeam,
număr anii singur, acum a rămas obleagă,
iar eu rătăcit, am pornit, pe sub
poarta din scândură, de soare crăpată,
Undee sunt? Hai tataie, hai mamaie, la săpat, măcar odată.
Le caut umbra ca să le-o sărut…
Sus, la cimitir,
s-au topit în racle, îngropaţi în lut.
Alin Ghiciulescu
12.15
Miercuri 20 Mai 2020
